Întrebări frecvente

Ambele măsurători sunt destinate stabilirii rezistenţei. Diferă prin tipul elementului testat şi, prin urmare, prin domeniul de valori măsurat.

În cazul rezistenţei subansamblurilor electronice, aceasta este situată într-un interval cuprins între fracţii de ohm şi megaohmi [MΩ].

În schimb, valoarea rezistenţei de izolaţie este exprimată adesea în gigaohmi [GΩ].

Pentru ca testarea unei rezistenţe electrice atât de mari să fie posibilă, este necesară aplicarea unei tensiuni de măsurare cu mult mai mari decât în cazul măsurătorilor clasice de rezistenţă. Această tensiune este cuprinsă, de regulă, într-un interval între 100 VDC şi 1000 VDC şi nu este potrivită pentru măsurarea subansamblurilor, pentru că le-ar putea distruge.

Bineînţeles, producerea unei tensiuni atât de mari într-un aparat mic impune cerinţe suplimentare legate de construcţia aparatului de măsurare şi de siguranţa utilizării acestuia.

Supratensiunile din instalaţiile electrice se împart în două grupe:

• supratensiuni interne,
• supratensiuni externe.

Supratensiunile sunt clasificate astfel în funcţie de cauzele apariţiei acestora.

Supratensiunile interne apar în interiorul instalaţiilor electrice, de exemplu în urma comutării unor curenţi, a avariilor sau variaţiilor bruşte de sarcină. Aceste supratensiuni se împart, la rândul lor, în:

• supratensiuni de comutaţie, care apar la cuplarea şi decuplarea liniilor fără sarcină, precum şi la eliminarea automată a scurtcircuitelor;
• supratensiuni ocazionale, apărute în urma unor variaţii bruşte de sarcină;
• supratensiuni de scurtcircuit, constând în scurtcircuit cu punere la pământ;
• supratensiuni de rezonanţă.

A doua grupă cuprinde supratensiunile atmosferice, cauzate de fenomene meteorologice, în practică, de descărcări atmosferice. Acestea se împart pe categorii în funcţie de distanţa faţă de instalaţie. Cele mai puternice sunt supratensiunile apărute în urma loviturii directe de trăsnet asupra reţelei electrice, iar pe locul al doilea fiind cele provocate de trăsnetul căzut în apropierea reţelei electrice. O importanţă mai mică o au descărcările din atmosferă, dintre nori, care, bineînţeles, cu cât sunt mai aproape de reţea, cu atât sunt mai puternice. Supratensiunile atmosferice pot fi determinate şi de undele radio.

Supratensiunile pot fi clasificate şi pe baza duratei acestora şi pot fi în impulsuri sau de lungă durată.

Rezistivitatea de volum şi de suprafaţă sunt doi parametri de bază ai izolatorilor electrici.

Rezistivitatea de volum se referă la curentul care străbate interiorul materialului izolant sub efectul câmpului electric staţionar. Este măsurată întotdeauna printr-o metodă indirectă, prin măsurarea rezistenţei de volum, ţinând seama de suprafaţa efectivă a electrodului de măsurare şi de grosimea mostrei. Măsurătorile de acest tip nu sunt uşor de realizat, din cauza curenţilor foarte mici. De aceea, la evaluarea rezistivităţii de volum a materialului, trebuie să testăm mai multe mostre, iar apoi să facem o medie a rezultatelor, mai ales dacă materialul are o structură neomogenă.

Rezistivitatea de suprafaţă se referă la curentul care trece prin stratul superior al materialului. Este măsurată în mod indirect, prin măsurarea rezistenţei de suprafaţă, ţinând seama de lungimea efectivă a electrodului de măsurare şi de lăţimea fantei dintre electrozi. Această testare este cu atât mai dificilă, cu cât conductibilitatea superficială este influenţată de mediul ambiant, fapt deosebit de evident în cazul materialelor caracterizate de rezistivităţi foarte mari.

În ceea ce priveşte rezistivitatea de volum se recomandă măsurarea acesteia cu ajutorul a trei electrozi: unul de măsurare şi unul de protecţie pe o parte a dielectricului şi unul de tensiune pe partea opusă. Asemănător rezistivităţii de suprafaţă, pentru care diferă doar poziţia electrozilor. Electrodul de măsurare şi cel de tensiune se află în acest caz pe aceeaşi parte a dielectricului, iar cel de protecţie pe partea opusă.

Funcţiile unui osciloscop obişnuit şi ale unuia portabil (handheld) sunt asemănătoare, cu menţiunea că versiunea handheld are adesea intrări separate destinate măsurătorilor standard pentru multimetru.

Osciloscopul obişnuit este folosit de regulă în laborator, pe birou.

Osciloscopul portabil:

• poate fi ţinut sau montat în poziţie verticală,
• este mai uşor şi ocupă mai puţin loc, deşi, în ceea ce priveşte parametrii, nu rămâne mai prejos nici chiar faţă de cele mai bune osciloscoape,
• poate fi alimentat cu baterii sau cu acumulatori,
• facilitează monitorizarea funcţionării unor maşini mari, staţionare şi a locurilor greu accesibile.

Pe piaţă pot fi găsite chiar şi osciloscoape portabile cu 4 canale, al căror preţ adesea depăşeşte costul de achiziţie al unui osciloscop obişnuit cu parametri apropiaţi.

Clasa de etanşeitate IP67 garantează rezistenţa la cufundarea aparatului în apă. Acest lucru se poate produce chiar şi în cursul unei utilizări normale, din greşeală. Nu înseamnă totuşi că aparatul poate fi folosit sub apă în mod constant sau spălat sub presiune.
Clasa IP67 permite cufundarea aparatelor mici la o adâncime de până la 1 m, dar nu mai mult de jumătate de oră.

Dacă produsul respectiv urmează să fie folosit în permanenţă sub apă, trebuie să căutăm un echipament cu clasa de etanşeitate IP68. Limitările acesteia trebuie să fie stabilite în mod individual de către producător.

Dacă avem însă nevoie să folosim spălarea sub presiune , trebuie să căutăm echipamente cu clasa de etanşeitate IP66K sau IP69K. În primul caz, rezistenţa se referă doar la cufundarea de scurtă durată în apă.

Merită amintit faptul că simbolul IP67 garantează deplina rezistenţă la praf a produsului.

Funcţia de baleiere a frecvenţei permite generarea de forme de undă cu parametri determinaţi. Unul din aceştia – concret, frecvenţa – se modifică în mod ciclic.

Utilizatorul determină:

• forma semnalului generat (de exemplu sinusoidal, dreptunghiular),
• amplitudinea acestuia,
• parametrii suplimentari, de exemplu factorul de umplere.

Apoi va indica modul în care urmează să se schimbe frecvenţa semnalului.

Va alege:

• frecvenţele limită şi intervalul de timp în care va avea loc un ciclu complet de baleiere,
• direcţia (de exemplu crescătoare sau crescătoare-descrescătoare)
• modul de creştere a frecvenţei (de exemplu liniar, logaritmic).

Semnalul astfel obţinut este util, în primul rând, pentru testarea caracteristicilor de frecvenţă ale echipamentelor şi subansamblurilor. În plus, poate fi utilizat pentru controlul altor echipamente, pentru care frecvenţa semnalului la intrare constituie o informaţie privind modul de funcţionare.

Temperatura punctului de rouă stabileşte cât de mult trebuie răcită o suprafaţă aflată într-un anumit spaţiu cu aer, pentru ca apa să înceapă să se condenseze pe aceasta.

Temperatura punctului de rouă depinde, în primul rând, de:

• umiditatea relativă ambiantă (RH)
• temperatura ambiantă (T).

Fenomenul se produce cu atât mai uşor cu cât umiditatea relativă a aerului este mai mare. Acest lucru înseamnă că, pentru o umiditate relativă mare, temperatura punctului de rouă este înaltă (diferă cu puţin de temperatura actuală a spaţiului respectiv).

De asemenea, punctul de rouă depinde direct proporţional de temperatura ambiantă, ceea ce rezultă din efectul umidităţii asupra diferenţei dintre temperatura ambiantă şi temperatura punctului de rouă.

Exemple de valori ale punctului de rouă (DP)

Merită adăugat faptul că temperatura punctului de rouă depinde de presiunea existentă în spaţiul respectiv (cu cât presiunea este mai mare, cu atât este mai scăzut punctul de rouă), dar în majoritatea situaţiilor din practică, este suficient să luăm în considerare temperatura şi umiditatea relativă a aerului, care integrează ele însele dependenţa de presiune.

Citiţi şi:

• Pirometr AX-7600 – măsurarea fără contact a temperaturii şi a punctului de rouă
• Determinarea temperaturii punctului de rouă permite eliminarea punţilor termice

Emisivitatea are valori cuprinse între 0 şi 1.

În cazul pirometrelor în care acest factor nu poate fi setat manual, acesta este de obicei salvat în memoria aparatului la o valoare constantă de 0,95. Aceasta corespunde multor materiale testate în mod curent.

Problema apare în cazul materialelor foarte netede, precum metalele lustruite, a căror emisivitate ajunge o valoare de sub 0,1.

Pentru măsurarea temperaturii unor astfel de obiecte merită să achiziţionăm un pirometru cu posibilitatea de introducere manuală a emisivităţii. Dacă acest lucru nu este posibil, putem aplica metode suplimentare, care cresc precizia de măsurare a temperaturii:

• folosirea unor benzi izolante pirometrice speciale cu emisivitate cunoscută, care pot fi lipite pe obiectul măsurat. Banda preia rapid temperatura obiectului, iar emisivitatea acesteia corespunde coeficientului salvat în memoria pirometrului respectiv.
• determinarea pe cont propriu a erorilor de măsurare pentru diferite temperaturi, în domeniul care îl interesează pe utilizator. Compararea indicaţiilor pirometrului cu indicaţiile termometrului cu contact permite conversia în continuare a măsurătorilor pirometrului în valori mai apropiate de realitate.

Ambele metode pot fi folosite şi pentru suprafeţele cu emisivitate necunoscută.

Normele în vigoare stabilesc cerinţele pentru iluminare în diferitele încăperi. La evaluarea iluminatului artificial se vor avea în vedere următorii factori:

• intensitatea,
• uniformitatea,
• existenţa fenomenului de orbire şi distribuţia luminanţelor,
• pusaţia luminii, redarea culorilor,
• existenţa umbrelor create de iluminare.

Normele europene prevăd valori concrete ale intensităţii iluminării pentru diferitele tipuri de încăperi. De exemplu, sălile de clasă din şcoli trebuie să aibă o intensitate la nivelul de 300 lx, laboratoarele între 500 lx şi 1000 lx, iar sălile de operaţii peste 1000 lx. Măsurătorile sunt efectuate cu ajutorul luxmetrelor pe suprafaţa de lucru, în puncte dispuse uniform – de obicei, din metru în metru.

Diferenţele prea mari de luminanţă din câmpul vizual al omului pot cauza aşa-numita orbire, care îngreunează recunoaşterea obiectelor. O problemă poate constitui şi pusaţia luminii, care determină senzaţia de efect stroboscopic.

Este importantă şi redarea culorilor. Lumina standard a lămpii cu incandescenţă este una caldă şi mai naturală pentru ochiul uman, în timp ce lumina emisă de lămpile fluorescente compacte este, de obicei, mai rece. În cazul iluminării cu diode, foarte multe depind de tipul de LED-uri utilizate.

O bună iluminare universală a încăperilor trebuie să se bazeze pe o sursă de lumină care emite radiaţie în domeniul vizibil, cât mai apropiată de lumina solară.

Existenţa umbrelor ne spune cât de concentrată este sursa de lumină şi cum determină, astfel, formarea de umbre.

Citiţi şi:

• Luxmetrul AX-L230 – măsurarea rapidă şi precisă a intensităţii iluminării